Scriitorul sirian Mazen Rifai se afl

? de ani buni în România, unde a înv??at limba român? ajungând la performan?a de a fi un autor bilingv, scriind poezii, articole ?i povestiri atât în limba român? cât ?i în limba arab?.

Debutează în 2008, cu o carte bilingvă, ale cărei teme le vom regăsi şi în cartea sa recentă, Reîntoarcerea la ţărmurile adevărului, apărută la editura Ars Longa din Iaşi.

Versiune românească este realizată de autor cu sprijinul prof.univ.dr. George Grigore, coordonatorul colecţiei ,,Alif” a editurii ieşene. Volumul cuprinde bucăţi de proză scurtă, dintre care unele pot fi numite poeme în proză având un înalt grad de veridicitate, afect şi implicare autobiografică. Regăsim aici ca temă obsesivă tema emigrantului, pe care autorul o tratează în cunoştinţă de cauză, nesfiindu-se să-şi mărturisească neliniştile în legătură cu munca sa de fiecare zi, cu tracasări legate de legislaţie, nu-şi ascunde nemulţumirea faţă de gropile din Bucureşti, nici nedumerirea faţă de preferinţele culturale ale fiicei sale precum şi neputinţa de a se mai reîntoarce la propriile rădăcini, în ţara unde nu mai poate ajunge nici la înmormântarea mamei sale. E drama străinului care nu se mai simte acasă nicăieri.

Mazen Rifai analizează complexitatea situaţiei emigrantului care face eforturi uriaşe să se adapteze la ţara de adopţie, să-i înveţe legile şi obiceiurile, să-i cunoască oamenii şi cultura şi nu în ultimul rând să-şi realizeze visul. Iar visul oricărui emigrant e să trăiască mai bine decât în ţara de origine de unde a fost alungat de sărăcie, prosperitatea materială, pentru orice arab, după cum ne spune Mazen Rifai, însemnând maşină, casă, bani, femei frumoase. Dar aici nu se ajunge uşor şi nu întotdeauna pe căile cele mai drepte. Deşi sensibil şi sentimental până la lacrimi, autorul evaluează totuşi cu luciditate unele aspecte morale şi sociale, fără să-şi menajeze deloc conaţionalii, arătându-şi indignarea atunci când unii dintre aceştia devin lacomi, dorind să obţină un profit cât mai mare, ori se comportă incalificabil cu femeile. În proza ,,Arăboaica din Bucureşti”, o tânără arăboaică lucrează la firma unor arabi, iar unul dintre aceştia o seduce, o minte că o va lua de soţie, fata îi cedează, dar el o părăseşte; un prieten al său o minte şi el ca să-i cedeze, după care fata este iar părăsită, în final ajungând să fie violată de şeful ei. Autorul nu-şi poate reprima indignarea faţă de un tip de mentalitate a unei societăţi a bărbaţilor, unde ei îşi permit orice, dar femeile sunt incriminate dacă îşi pierd virtutea. Departe de casă, unii emigranţi se schimbă sub presiunea mediului, a relaţiilor, a evenimentelor, a cursului firesc al întregii lumi, căpătând comportamente şi obiceiuri noi. Cei ce nu se adaptează, nu supravieţuiesc. Rezistă cei ce au cât mai puţine scrupule, având ca ţintă principală banul. Doar când ajung la închisoare sau pe patul de spital, unde pot plânge în voie de dorul ţării şi al celor dragi, unii îşi dau seama că au sacrificat ce au avut mai de preţ în viaţa lor de dragul banilor cu care nu mai pot cumpăra ,,nici prieten, nici nevastă şi, cu atât mai puţin, cinste”. Atunci îşi aduc aminte de Dumnezeu, care este ,,a toate Iertător şi Milostiv”. În povestirea ,,Scursura”, autorul remarcă realist şi trist: ,,scursurile asigură viitorul în aceste zile‘‘. Aici, o ,,scursură”, având bani, o cucereşte pe învăţătoarea Rabba, cea mai frumoasă fată din sat; de ea este îndrăgostit un tânăr care, din disperare pentru dragostea pierdută, se hotărăşte să fugă ,,sărind pe fereastra realităţii”, rămânând ,,un înstrăinat într-un regat al beznei”. Autorul surprinde o multitudine de faţete ale înstrăinării. ,,Înstrăinarea nu este numai a trupului, ci şi a spiritului şi a inimii”. Acesta merge direct la cauza înstrăinării care poate fi, uneori, paradoxal, o înstrăinare în propria ţară: ,,îndureraţii străinătăţii (...) sunt victimele; călăii sunt cei ce iau hotărârile în guvernele arabe care nu se îngrijesc de condiţiile de trai ale cetăţenilor lor, ceea ce îi sileşte să plece, să emigreze, căci sărăcia în propria-ţi patrie înseamnă străinătate”.

Cu un acut simţ de observaţie, Mazen Rifai schiţează rapid, din doar câteva linii, portrete şi situaţii din care extrage nucleul moralizator. El vorbeşte despre iubire şi trădare, despre neadaptare şi alienare, despre boală şi moarte, toate acestea fiind percepute mai accentuat ca străin: ,,Cât de grea e boala ca străin”. Un fapt de viaţă obişnuit are pentru scriitor un anume simbol, un mesaj general-uman ce se exprimă sub formă de maxime, sentinţe, aforisme, predispoziţia sa spre reflexivitate sporind valoarea şi profunzimea textului. Povestirea ,,Adio, trupule”, îi prilejuieşte o serie de meditaţii şi reflecţii vizavi de starea limită a fiinţei umane: ,,Cu trecerea zilelor, sporesc părţile care mor în lăuntrul nostru şi creşte spaţiul ocupat de moarte. Trenul vieţii este aşteptat de moarte în ultima sa staţie. Orice om are staţii, de-a lungul vieţii, staţii apar şi staţii dispar. Oamenii dorm, iar când mor se trezesc.”

Cei ce-l cunosc pe Mazen Rifai ca pe o persoană jovială şi dinamică pot avea surpriza să descopere un scriitor serios şi curajos, preocupat de problemele grave, fundamentale ale oamenilor, spre care priveşte cu empatie, folosind un limbaj de o deosebită poeticitate. Suflul narativ are ceva din ardoarea imaginativă, din efervescenţa asociativă a bunei tradiţii a literaturii arabe.

Cartea poate trezi interesul şi prin felul în care vede un străin România, în special Bucureştiul, dar şi cum îi văd românii pe străini, veniţi fie la studii, fie cu afaceri, pentru un timp mai lung sau mai scurt, sau pentru toată viaţa. În carte, arabii apreciază România ca fiind o ţară liberă şi deschisă, iar româncele se consideră femei emancipate. Între aceştia se stabilesc relaţii de colaborare, de prietenie, iar câteodată se nasc chiar poveşti de dragoste. Unele poveşti de dragoste eşuează, altele izbândesc, fiindcă dragostea adevărată transgresează diferenţele de limbă, religie ori statut social. Cel ce pleacă de acasă în lumea largă pentru a-şi găsi împlinirea materială poate avea şansa uneori de a-şi găsi şi împlinirea sufletească.

______________________________________________

Mazen Rifai, Reîntoarcearea la ţărmurile adevărului, Editura Ars Longa, Iaşi, 2011, 130 p.

التالي >