Incet, incet ma scufund in mlastina pierzaniei.

Simt cum existenta mi se gatuie. Si zilele mele apun in spatele unui nesafarsit ocean de intuneric. Viata mea a  fost inecata in bezna.

Agonia mi-a cotropit fiinta si m-a ocupat fara nici o rezistenta.

Am devenit sclavul ei si m-a stapanit. Ranchiuna, incrancenarea si cruzimea au inceput sa stearga sensurile,  

sa stinga razele si scanteierile de lumina din viata mea. Si, cu lacomie, imi inghit existenta bucata cu bucata.

Da, a plecat. Stalpul casei, tata.

Originea, prietenul, calauzitorul de pasi. M-a lasat singur in drumul desfundat, salbatic, (asupritor). A plecat omul bun si a luat cu el linistea, pacea, generozitatea,mila, iubirea, sacrificiul de sine…

Si tot ce e frumos, nobil, minunat.

A plecat si a lasat in spatele lui viata dura, secatuita, pustie. Si viata asta ramasa in urma lui nu are decat instrainare si gustul amar al durerii.  

Tristetea, teama, ghinionul s-au unit ca sa ma darame. Strica si ce nu a putut tragedia sa distruga. Imi haituiesc sufletul daramat si incoltit.

si ma dau prada disperarii ucigatoare si vesnicului neant.

Aceasta asociere tiranica  a inceput sa isi bata joc, ranjind, de zilele si visele mele, pana si de mancarea mea.

Am inceput sa ma simt strain de tot ce ma inconjoara, si chiar de sufletul meu.

Cad la nesfarsit, mereu in gol: memoria mea imbolnavita de uitare s-a obisnuit sa ascunda de mine si ultimele minute. Ma lasa in drum, imi oprea gandirea si ma facea de rusine. Memoria asta perfida, moarta, azi, dintr-o data s-a trezit cu o acuitate neobisnuita si a inceput sa deruleze o banda lunga, perfecta, de mare finete, a amintirilor cu tatal meu, de cand aveam unghiile moi si pana in zilele negrei despartiri. Si banda ruleaza la nesafarsit ca un vis, indiferent daca sunt treaz sau dorm.

Viata isi urmeaza cursul ei. Ruleaza lucruri marunte, probleme mici sau mari, imi cere sa le rezolv si imi fura timpul.

Si eu, in loc sa ma indrept spre uitarea suferintei, mai am un motiv in plus pentru ca sufletul meu ranit, bolnav, obosit sa se chinuie.

Si incep sa beau paharul de amar pana cand ma ametesc. Indoiala devine obsesie, frica ma poseda si gandul imi paralizeaza.

Caracatita ma prinde, ma imobilizeaza cu bratele-i multe si puternice si simt ca nu mai am putere sa scap. Ma resemnez si ma supun.

Si pricep ca scaparea cere multe lucruri pe care eu nu le mai am. Ma scufund in abis si ma vad invaluit in priviri de compasiune si condoleante.

Ma scufund si observ ca tot ce  am dat in timp celorlalti - iubire, grija, atentie – era vazut ca slabiciune.

Ceilalti cred ca eu le-am dat atunci pentru ca ma simteam obligat. Si azi  nu mai accept sa dau in aceleasi conditii. Maine va fi o alta zi.

إضافة إلى المفضلة

المفضلة

إرسال إلى صديق

المشاهدات: 680

التعليقات (0)

RSS خاصية التعليقات

أضف تعليق

الإسم

البريد الإلكتروني

التعليق

تصغير | تكبير

الإشتراك بواسطة البريد الإلكتروني (الأعضاء المسجلين فقط)

نعم قرأت و أوافق على شروط الإشتخدام.

أضف تعليق